Aceasta este a doua monedă românească de aur bătută de statul român modern. Prima (tot un 20 de lei, bătută în 1868) fusese destinată doar protocolului şi recunoaşterii internaţionale, doar 100 sau 200 de piese fiind bătute. Această a doua piesă de aur însă a fost menită circulaţiei; chiar şi aşa numai 5.000 de bucăţi au ieşit din monetăria din Bucureşti, ce fusese inaugurată în anul 1870 (în catalogul Schäffer – din 2009 se afirmă că monedele de aur din 1870 au fost bătute la Berlin, iar efigia lui Carol I a fost gravată de Kullrich). Tirajul mic face deci ca această piesă de aur să fie una din cele mai mari rarităţi din numismatica românească. O monedă la fel de bună ca cea de deasupra trebuie să valoreze o mică avere. Considerăm că piesa din imagini este una din cele mai bune rămase în prezent şi ne bucurăm să avem onoarea de a expune un astfel de obiect de tezaur numismatic.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,^[1][2][3][4] Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914,^[1][2][3][5] Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată^[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)^[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.^[10] După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios^[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.^[12] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune^[13][14][15], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate^[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă